Dincolo de Timp şi Destin, arde, pentru fiecare din noi, candela singurătăţii.
Singuri în calendar, în suflet şi în cuvinte nu ne gasim locul în lume şi în dor.

Singurătatea poate fi linişte sau durere, amăgire sau vis, prietenie sau ură. Uneori tulbură, rareori mângâie, dar, Doamne, de câte ori doare! O libertate cu amintiri de cătuşe. Zâmbind amar la poarta singurătăţii, aşteptăm cuminţi… ţinând în mâini frâul libertăţii. Singurătatea însăşi.
Un frâu ca o povară! O prea grea povară! Ce să faci cu nesfârşita libertate a duminicilor, a sărbătorilor, a unui concediu visat sau cu zbuciumul unei lacrimi care aşteaptă, încăpăţânată, mâna care s-o ascundă într-un alint.
Libertatea singurătăţii e doar o iluzie… o foarte tristă iluzie. Timpul se risipeşte într-o clepsidră spartă, desenând pe nisip chipul însingurării. Orele, anii, trăirile, visele curg toate spre…nimeni…spre nicăieri şi niciunde…
Cuvinte, emoţii, îngrijorări, doruri, nelinişti, dorinţe, speranţe…şi cât de multe altele am vrea, noi, oamenii singuri să le spunem, să le dăruim…Să fim alături de cineva împărţind şi bogăţia sufletului şi sărăcia traiului.
Rătăcim mereu printr-un dor nepământean, care arde făcând din noi un ghem de suflet ce se vrea ocrotit de căuşul unor mâini care n-au cunoscut minciuna. Dar castelele de nisip ale aşteptării se năruie mereu…
Cu sufletul rană şi nufăr în palmele întinse spre oameni să aruncăm cătuşele însingurării, luptând în fiecare zi